Oameni uitati de vreme...

Ploua... Orasul de jos era mut in priviriile oamenilor care treceau necontenit pe strazile pline de fum, apa si noroi.

Ploaia ca acele, facea atmosfera sa fie dureros de intepatoare. Durea tot. Durea dimineata, trecatorii care grabeau pasu, masinile care improscau cu noroi... viata toata era un vis de primavara spulberat.

In fata unei banci straine, care nu isi avea locul in orasul innegrit, statea el, un om prea simplu pentru cadru in care toti inca supravietuim.

Era imbracat subtire, cu un fel de costum format din niste pantaloni si un sacou. Erau verzi. Pe cap avea mandru o palarie care era asortata cu hainele. Pare-se ca era de padurar din cate mi-am dat seama. Pe umar purta o traista taraneasca cu ceva de-ale gurii. Cizmele de caucuic mult prea mari si le taraia cu fiecare pas.

Avea in spate toti anii care l-au purtat in viata, ochii ii straluceau desi puteai sa citesti in ei toate necazurile pe care viata ni le ofera fara a cere nimic in schimb. Putin dezorientat, se vedea clar ca era pierdut in multimea de oraseni care nu-l bagau in seama.

Pe de alta parte, ca un om de la tara, era tare descurcaret si cerea directii si indicatii oricarui om caruia i se parea ca are suflet bun. Si stia sa citeasca lumea. Se vedea clar lucrul asta.

Dupa cateva indicatii date de niste oameni care inca nu au uitat cuvantul ajutor, cu cizmele grele, mersul apasat, traista taraneasca si palaria de padurar, s-a pierdut in multime.

A venit...in sfarsit a ajuns....cu zambetul ei ca o floare de cires ma cheama inspre ea.... e vremea sa plec prin orasul care doare, masinile care improsca cu noroi, ploaia care inteapa ca niste ace si oamenii care trec necontenit pe strazile pline de fum, apa si noroi.